Intre creator si creatzie este un schimb continuu de identitati. Evident ca n as putea sa fac ceea ce nu sunt si invers. Daca multi pot sa faca ce nu sunt, inseamna ca nu au o identitate. Nu tzine de compromis, tzine de esentza. – de subsemnata.evident.

traiesc intr-un glob cu zapada.
cu praf de pusca.
cu altfel de soare.
cu lumina de lampa.
cu idei scrise pentru devenire.
ele curg de sus, lasandu-se pe fruntzi de portzelan
ca o cale lactee in asteptarea unui autobuz de noapte.

stam toti cu mainile ridicate – asteptand de sus,

de parca am duce un cadavru usor

spre cel care a indreptat pusca.

in timpul asta ne zambim in soapta.

in timpul asta speram sa fim salvati.

in timpul asta ne spunem “de buna voie si nesiliti de nimeni”,

trasam cu o creta promisiunea eternitatii

asemenea unui sotron care nu s-ar sterge niciodata,

ca un pantec in care timpul nu intra,

doar lumina.

in ea ne agatzam toate intrebarile ca pe stalpi de felinare

cu frica sa nu se stinga,

sa lumineze fatza mortului pe care il caram

asa cum am cara o jertfa sau un sfant.

 

cu mainile pline de pamant

ne-am apucat sa scriem poezii,

infigand pene in cerneala lui rece,

de portzelan.

 

la mine in budoar se aduna patrupede. le place mirosul de pudra. si-ar dori sa se tavaleasca in el. asa cum isi doreste porcul in noroi, dar nobil. insa mie nu imi plac patrupedele,asa ca de cele mai multe ori se intampla sa plece cu coada intre picioare, schelalaind, doar imaginandu-si mirosul pudrei si facand un pipi mic pe ei – de emotzie.

oglinda este foaia mea.
si eu sunt oglinda ei.
si tu esti oglinda mea.
si el este oglinda noastra.
suntem culori intr-un cub rubic.
potrivirea si nepotrivirea
sunt unul si acelasi lucru
atata timp cat reflectia 
se schimba doar in functie de mana care o potriveste
si daca stau cu spatele la tine
inseamna ca stau cu fatza.
si daca plec inseamna ca vin.
pentru ca nu am unde sa plec
si nu am de unde sa vin.
esti cercul meu.
ca o tornada te ridic in mine
sa ma definesti.

te iubesc.
nu te iubesc.

pearl. harbor

scriem
deschizand lucrurile si inchizandu-le apoi
la loc.
uneori gasim in ele cuvinte
rasucite intr-un fir ombilical
care pare sa ne aduca inapoi
de unde am plecat
si am mai vrea sa mai stam un pic,
insa timpul ne deshira din pantec
ca pe niste coconi de apa.
ne transpira centrul – revarsand
si noi scriem deschizand lucrurile si inchizandu-le apoi
in scoici
ca pe niste perle fara drept de purtare.

zsiren

sirena canta de pe o stanca
despre cum si-ar fi dorit sa aiba picioare.
femeia canta de pe tarm 
despre cum si-ar fi dorit sa aiba coada – 
si pescarul,
stand intre cele doua
se uita cand la una, cand la alta
fara sa inteleaga nimic,
asta pentru ca femeia ii dadea lumea,
iar sirena adancul ei,
insa el,
el nu putea sa le dea 
decat ce avea la mijloc-
fiind la mijloc. 
*
barbatul se va supara pe mine, poetul nu. 
imi doresc ca intelepciunea acestei poezii sa fie interpretata 
ca arta si nu ca adevar.